Etica muncii

De cand ma stiu a trebuit sa ma zbat pentru fiecare milimetru de...orice. Gandul care m-a tot impuns in coaste, precum faimoasa sula, a fost "inainte", numai ca in ultimii ani ma tot gasesc balacindu-ma in "inapoi". Mai simplu, trecut. Si intrebari, de-alea existentiale, se abat asupra mea, fara mila. Ce dracu' caut eu aici? Care e menirea mea, daca am vreuna?! Mai rau e ca mi se pare ca nu voi avea timp sa gasesc vreun raspuns. Dar nu despre asta vroiam sa vorbesc, ci despre munca. In Statele Unite. 28 ianuarie 2023!!!!! 12 ani si jumatate mai tarziu, reiau. Acum NU mai am mai nimic din ce puneam pe lista la un alt post. Nici eu nu mai sunt. Adica, sunt, dar nu cea care scria aici in urma cu peste un deceniu. Habar nu am unde s-au dus toti anii astia si de ce nu s-a schimbat nimic in bine. Destinul pe care mi l-am ales cu niste vieti in urma, cine stie? Despre munca in US of A am de spus, acum, doar atat: sclavie. End of story.

Primavara?

Primavara se apropie si de Idaho. Nu sunt prea multi copaci, dar tot va fi verde, macar de-a lungul raului si aici, in the city. Am incercat sa stau pe terasa. Vantul si mirosul de pucioasa de la cosul sobei m-au alungat rapid. Daca miroasea a rasina sau a sacaz mi-as fi tras un fes pe scafarlie si as fi ramas.
Cand studiam (chipurile) vioara imi placea sa tin la nas bucata de sacaz, ca o miere solidificata, si sa inspir particulele ramase dupa ce frecasem zdravan arcusul.

Am vrut sa ma uit la mugurii prapaditi si intimidati in fiecare zi de cate-o scatoalca a iernii care nu renunta cu una cu doua prin partile astea. Anul trecut, tot pe vremea asta, am fost in Tara mea, si am gasit totul in plina explozie vegetala, iar la intoarcere in muntii Stancosi, abia infruzeau plopii. Ca si cum am alergat primavara de la un capat al lumii la celalalt si-am prins-o in ambele parti. UnfeldeSotz se uita la tv, unde suntem tot mai des amenintati cu socialisme, politicieni cumparati cu o plimbare cu avionul ala mare a lu' presedintele (pe care il consider mediocru -presedintele, nu avionul - , cu toate ca i se trambiteaza intelighentia si geeeeniiiuuul neasemuite), cu tot soiul de alte apocalipse, recesiuni, prabusiri de piete, si altele asemenea. Stii ce e aiurea? Nu se poate face nimic deocamdata. Oricat s-ar da in cur si-n cap diversi "cercetatori si specialisti" tot ce se intampla acum trebuie sa-si incheie ciclul (nu, nu ala). Run its course precum gripa. Lasa, sa fim noi sanatosi.

Cum sa fiu optimista, cand eu sunt pesimista?!

Ce am? Ce am: mama, tata, sora, nepot, un fel de sotz, cumnat, prietene, veri, matusi, unchi. Da' nu-i am-am nici pe ei. Sunt ai lor si nu ai altora. Mai am niste amintiri, frumoase, unele, urate, ciudate, ireale, altele. Am si timp, sanatate, aia cata e, cateva tzoale, farfurii, o canapea verde inchis, la mana a a doua, retzete de tot felul, gheme de lana (ce realizare era in urma cu multi ani sa ai un pulover de mohair!), cateva perechi de pantofi, pe care nu-i port ca n-am unde, niste carti, alte chestii-normale-pentru-secolul-21, fotografii, un tablou in acuarela cu 4 cai alergand pe muntii din North Fork, angoase, frici d-alea care te sfasie, putere de adaptare, furie, secrete pe care le tin secrete de atata vreme incat nici eu nu mai sunt sigura ca au fost reale si chiar sunt secretele mele, am si par, pe care il tot vopsesc si ma bucur ca e ceva care creste, am ochii cu care privesc mai ales lucruri minunate, am picioarele care ma poarta unde vreau eu, si maini, care seamana tot mai mult cu ale mamei si ale mamei ei... Ma am pe mine, pana la urma. Si in mine sunt atatea femei, care au fost inaintea mea, de la inceputuri. Voi ramane tot cu mine, pana la sfarsit. Care va fi nu numai al meu. Asa, si?
Ce n-am:

-Astept sa vina cuvintele care sa "insemne" ce NU am si in minte imi vin vorbele lu' Moromete "daca n-am! N-am!! De unde, daca n-am?"